Viaţa pentru un colţ de pîine

“Sunt cartile tineretii mele”, mi-a spus batrînica caruntita care îsi freca mîinile înghetate de frig. Uscativa,micuta si cu o privire blajina, m-a masurat din cap pîna în picioare, dar nu a îndraznit sa ma întrebe  cine sunt, de ce îi pun atîtea întrebari; doar zîmbea cu subînteles si era fericita ca are cui îi spune pasul. Am întîlnit-o întîmplator la trecerea în  subterana de la gara feroviara,aranja niste carti îngalbenite de timp, dar care pastrau secretul unei vieti de om.

 Oprindu-se din lucru mi-a spus:”parca rup o bucatica din suflet cînd ma despart de fiecare carte, dar e greu sa traiesti într-o lume unde esti uitat de toti”. Pe rînd a început sa-mi spuna povestea fiecarei carti:”vezi mata cartea de acolo? E scrisa de Balzac. Scrie despre femei si tare îmi mai place. Da acolo vezi cartea ceea cu coperta verzuie, e cu povesti, le citeam nepotilor, da acum…”. Povestea vietii acestei femei este, parca, rupta din cartile lui Balzac, o femee prinsa între doua secole, o femee ajunsa la 67 de ani singura si saraca. Are o fata,dar e plecata în Australia, e bolnava si a uitat de mama ei, au vorbit ultima oara de Craciun si atunci s-a întrerupt linia telefonica. Mi-a spus totusi ca a fost cîndva fericita. Avea o familie frumoasa: un sot iubitor si cea mai minunata fetita. Dar sotul a murit cînd nici nu împlinise 50 de ani iar  fata, peste un timp, a divortat de sotul ei si a emigrat cu copii în Australia. O macina dorul de mama, dar viata e dura si e prea batrîna ca sa lupte. A fost educatoare la o gradinita din capitala, iubeste copii dar nu a avut bucuria sa aiba o casa plina de copii si nepoti. Pensia îi este foarte mica, iar cartile le vinde ca sa-si poata cumpara pîine. A plecat privirea si rusinîndu-se mi-a zis : “ma întîlnesc des cu copii care i-am dadacit la gradinita, ma cunosc, dar întorc capul cînd ma vad, atunci, domnisoara, mor cîte olecutica”. Am cumparat o carte cu poeziile lui Vieru. Am început s-o rasfoiesc si am dat de poezia Camasile: e povestea mamei care isi asteapta feciorul:” ca mîine fac baietii hora-n sat si fete-s multe cîte-n flori albine si atunci baiatul ei cel drag baiat cu ce se-nbraca bunul daca vine”.Mama mereu îsi asteapta copilul acasa, si nu doreste sa vada realitatea. Ea spera… dragostea de mama e pîna la moarte.  M-a miscat mult povestea vietii acestei femei. Ma înfioara gîndul ca a ajuns la o vîrsta cînd trebuie sa stea acasa la caldut, lînga fiica si nepoti, nu la un colt de strada, în frig, vînzînd comoara adunata de-o viata, pentru o pîine. Cît de cruda poate fi realitatea, cît de defavorizati sunt batrînii. Fiecare din noi trece prin viata grabit. Fugim dupa niste idealuri iluzorii, suntem prea ocupati  ca sa ne oprim un pic, sa tragem aer proaspat în piept si sa ne bucuram de fiecare clipa. Povestea acestei batrîne e povestea sutelor de batrîni lasati în voie sortii,lasati sa moara. Oamenii care, cîndva, erau în putere, acum incearca sa îmblînzeasca destinul. E pacat ca ne-am scos la colt de strada batrînii care vînd carti, ne tradam trecutul si ne umbrim tot mai constiincios viitorul. Cum putem noi pretinde la marea familie europeana cînd pe zi ce trece doina din sufletul nostru, mostenita din mosi stramosi, astazi suna ca o manea ieftina, cîntata la comanda de un cîntaret ragusit. Cum putem sa spunem ca suntem inteligenti cînd pe praful de pe bordure stau întinse operele scrise de Balzac, Eminescu, Creanga etc fiind mai eftine decît un roman de bulevard. Asemeni acestei batrîne este tara noastra: saraca, uitata de toti si trista. Mi-au amortit picioarele. Stau si ma uit la cartea verzuie din mîna mea. Întorc capul, batrînica e în acelasi loc… parca a întepenit,i-o fi frig si nu e vinovat gerul, ci omul care trece pe alaturi. Aceeasi fraza îmi rasuna în urechi:” sunt cartile tineretii mele, si ma doare sufletul ca le vînd”.